Francisc I, Părintele Săracilor

Când cardinalul camerlengo a anunțat numele noului Papă, câteva secunde în Piața Sfântului Petru s-a așternut o liniște stupefiată. Nimeni nu se aștepta să fie ales un cardinal latino-american, un personaj aproape necunoscut pentru mulțimea strânsă să-și salute noul Pontif și să-i primească binecuvântarea.

După calculele lumești, nimic n-ar fi prevestit că un iezuit argentinian, fostul arhiepiscop de Buenos Aires, va urca în Scaunul Sfântului Petru. Nu am în această clipă despre el decât informații vagi. Am însă impresia puternică pe care mi-a lăsat-o din balconul central al bisericii Sfântului Petru. (Nu știu limba italiană, o înțeleg prin latină, iar Jorge Mario Bergoglio, ca episcop al Romei, a vorbit mulțimilor în italiană. Dar putea să se adreseze credincioșilor în cel mai obscur dialect, inflexiunile vocii și gesturile lui au vorbit cât o mie de cuvinte). Am sentimentul că pe omul acesta cumsecade, prietenos, cu ochelari rotunzi, cu umor, l-a ales din Conclav chiar Sfântul Duh.

Fapt fără precedent (dovadă a unei inteligențe emoționale ieșite din comun), noul Papă s-a rugat cu credincioșii, le-a povestit despre sine, s-a referit cu dragoste frățească la predecesorul său. Ca urmare, a fost nevoie de câteva minute până ca Piața să izbucnească în urale: „Francesco! Francesco!”.

Deocamdată, pentru noul Suveran Pontif vorbește numele pe care și l-a ales, al Sfântului Francisc din Assisi – blândul, credinciosul, fanaticul apărător al săracilor, pe care Dante îl invocă cu venerație în Cântul al XI-lea al Paradisului.

Francisc I își propune să fie un Papă al dreptății sociale, un părinte al săracilor întâi de toate, al celor mulți și deznădăjduiți. „Revoluția” pe care o anunță, aruncându-și numele ca pe un buzdugan, e aceea de a scoate Prinții Bisericii din somptuoasele lor palate și a-i readuce în mijlocul oamenilor simpli și setoși de adevăr.